Psihiatrul și psihanalistul specializat în psihologia copilului, Donald Winnicott a afirmat, urmărind un joc De-a v-ați ascunselea, că „este o bucurie să te ascunzi, dar un dezastru să nu fii găsit”.
Transformând unul dintre cele mai iubite jocuri ale copilăriei într-o metaforă pentru un capitol dedicat emoțiilor în Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri, terapeuta Philippa Perry, care îl citează pe Winnicott, spune că acestea sunt, desigur, ingredientul magic al relației părinților cu copiii lor. Și, de altfel, din toate relațiile și interacțiunile noastre. Și de aceea este important ca sentimentele noastre să nu fie lăsate ascunse, mai ales când produc disconfort. Pentru că ele ne ghidează viața mai mult decât ne dăm seama, iar felul în care le acordăm atenție, le înțelegem și ne raportăm la ele, fie că sunt ale noastre, fie ale celor din jur, ne poate aduce bucurie sau nefericire.
„Doar atunci când devenim părinți”, spune psihoterapeuta britanică, „ne dăm cu adevărat seama că la ființele umane sentimentele primează în fața raționamentelor și că bebelușii și copiii se ghidează în primul rând după ceea ce simt. Felul în care răspundeți și reacționați la sentimentele copilului dumneavoastră este important, fiindcă este o nevoie fundamenală a oricărei ființe umane – a oricăruia dintre noi, de orice vârstă am fi – să i se recunoască și să i se înțeleagă sentimentele de către cei dragi”.
Tocmai de aceea, Perry îi provoacă pe părinți la o călătorie interioară în aproape 300 de pagini, structurate în 6 părți. Acestea vorbesc despre aspecte vitale ale felului în care părinții își doresc să construiască una dintre cele mai frumoase relații ale vieții lor: cea cu copiii lor.
Un prim principiu, expus cu exemple, este acela că, atât ca adulții, dar mai ales copiii își doresc ca sentimentele lor să găsească un ecou, nu neapărat o rezolvare. „Când ne simțim nefericiți, nu avem neapărat nevoie de o soluție. Avem nevoie ca sentimentele noastre să găsească ecou în sufletul cuiva. Vrem ca cineva să înțeleagă cum ne simțim, ca să nu fim singuri cu sentimentul respectiv.”
Tocmai de aceea, primul sfat pe care îl dă părinților este să fie mereu atenți la ce le comunică copilul, inclusiv despre senzații neplăcute, emoții negative sau experiențe care părinților le pot părea amuzante sau ridicole, însă pe cel mic îl sperie. Ca, de exemplu, monștrii de sub pat. „Nu le disprețuiți temerile. Cine știe, poate monștrii reprezintă nerăbdarea dvs față de refuzul copilului de a se culca sau altceva și mai complicat, ceva ce copilul nu este în stare să exprime”, precizând că, inclusiv atunci când este imposibil de identificat sursa unui sentiment, nu înseamnă că acesta nu e real.
Și că nu contează atât de mult cuvintele, ci prezența și răbdarea părintelui de a-l asculta pe cel mic. Acest lucru îl va liniști cu adevărat. În plus, îl va învăța că este luat în serios, că lucrurile pe care le spune sunt importante și că va găsi întotdeauna un loc securizant unde să vorbească, inclusiv când va fi mai mare și se va confrunta cu alte probleme.
Cel de-al doilea sfat, care înseamnă de fapt un exercițiu cu sine, este acela al promovării bunelor intenții. Cum putem face acest lucru și ce legătură are acesta cu emoțiile și sentimentele celorlalți, explică terapeuta britanică. „Capacitatea de a lua în calcul sentimentele celorlalți necesită o doză de bunăvoință. Dacă vi se pare că vi s-au terminat rezervele, este nevoie să le refaceți. (…) Cheia unui parteneriat de succes este să manifestați interes și să reacționați la solicitările celuilalt.”
Iar bunăvoința își găsește cel mai bine calea de manifestare prin căutarea aspectelor pozitive ale partenerului, ale membrilor familiei și ale copiilor. De ce este un exericițiu? Pentru că a exprima aprecierea în locul criticii este o alegere. Astfel, bunăvoința devine o alegere, pe care o putem avea sau putem învăța să o cultivăm, după cum autoarea dezvăluie prin exemplul personal.
„Eu am crescut într-o familie în care balanța era înclinată mai degrabă înspre critică decât înspre laudă și a trebuit să fac eforturi să mă schimb. Când se întâmplă uneori să îmi reiau proastele obiceiuri, mă simt de parcă m-aș cufunda într-o mlaștină toxică de cârcotire”. Perry amintește că relațiile sunt un lucru prețios și păstratea legăturii cu celălalt este esențială pentru supraviețuirea relației, pe termen lung, cu partenerul de viață sau cu copilul.
Și, pentru a oferi încă un motiv în plus pentru care efortul de a exersa bunăvoința zi de zi este unul mic, comparativ cu efectele sale, ea aduce și un alt argument, potrivit studiilor de specialitate: „bunăvoința este molipsitoare. Dacă vă purtați frumos întotdeauna, cercetările au arătat că partenerul se va molipsi și vă va imita”.