Indraznesc sa incep prin a dori o nastere usoara tuturor mamicilor revistei. Nu pot sa nu dezvalui cate ceva din “tainele” nasterii prin cezariana.
Stim cu toate ca pentru a naste prin cezariana trebuie sa iti programezi din timp momentul nasterii. Asa am facut si eu si luni, 15 martie 2010, m-am prezentat la spital, la ora 6.30 dimineata. Am fost examinata medical, mi s-au recoltat probe de sange, am fost spitalizată…Bineinţeles, nu putem uita de momentul ecografiei, ultima imagine a puiului din burtica, stand parca la panda pentru orele care mai ramasesera pana sa imi spuna “bun gasit, mami!”.
Ce-i drept, emotiile ma copleseau de-a binelea. Cu toate acestea, in numai 30 de minute medicul a venit pe salon pentru a avea o discutie cu mine despre starea mea psihica de dinainte de acest moment, pentru a ma pregati sufleteste de ceea ce va urma si a ma asigura ca totul va fi bine.
Imediat am primit vestea ca trebuie sa ma prezint la sectia de Terapie Intensiva, insotita de asistenta sectiei. Acolo, am fost nevoita sa renunt la schimburile mele si sa imbrac o camasa de noapte spitaliceasca, realizata efectiv pentru un asemenea moment. O alta asistenta s-a prezentat imediat pentru a-mi pune o branula in bratul drept. Tot aici, am avut o discutie in amanunt despre tipul de anestezie pe care urma sa mi-l facă, decizand impreuna cu medicul ca cea mai optima solutie este anestezia rahidiana.
Asa ca am ajuns destul de repede, in asa fel incat nici sa nu imi dau seama de ceea ce se petrece in jurul meu, in sala de operatie. Acolo, am fost rugata sa ma asez pe masa de operatie unde am fost anesteziata in coloana. Cu toate ca frica cea mare a fost cu privire la acest moment, acesta a trecut fara ca eu sa simt nici cea mai mica furnicatura.
Inca imi mai simteam picioarele, asa ca m-am intins pe masa de operatie pentru ca medicii sa imi aduca pe lume bebelusul. Cateva cadre medicale ma supravegheau si se plimbau in jurul meu, fiind nu mai putin de sapte persoane. Frica a fost destul de mare si in momentul in care am aflat ca deja incepusera “treaba”. Daca ma doare? Daca simt ceva? O sa fie totul bine? Erau niste intrebari care imi strafulgerau mintea in fiecare secunda. Cu toate acestea, in urmatoarele secunde am fost avertizata ca imi va apasa putin abdomenul superior pentru ca uterul sa poata elibera bebelusul. Nu am simtit nimic…am auzit, in schimb, un scancet de copil…Era fetita mea, cea pe care o asteptasem aproape noua luni.
Cu toate ca ma asteptam sa o vad in prima secunda, medicii au fost preocupati sa o examineze medical si sa se asigure ca ii este bine. In tot acest timp, cadrele medicale incercau sa imi sutureze taieturile la nivelul uterului si abdomenului.
Dupa nici cateva minute, medicul neonatolog mi-a adus bebelusul si m-a asigurat ca este destul de sanatoasa, primind nota 10 la nastere. Dupa ce i-am dat un sarut, au luat-o pentru a o duce in salonul de nou nascuti, moment in care s-a intalnit cu tatal.
Totul a mai durat cateva minute, vreo 15-20 pana cand medicii au reusit sa incheie cu bine operatia. In tot acest timp am vorbit, le-am cerut pareri medicilor, dar si sfaturi legate de recuperare.
Dupa ce totul s-a incheiat am fost transportata la terapie intensiva pentru 24 de ore, timp in care cadrele medicale m-au tinut sub supraveghere.
Recuperarea a fost usoara, in nici 72 de ore de la operatie am ajuns acasa cu cea mica…
