Cred că nu există persoană pe acest Pământ care să se trezească dimineaţa, să se dea jos din pat şi să spună: „Astăzi vreau să dau greş! Astăzi vreau să eșuez în ceea ce fac!”. Toţi, şi este absolut firesc să fie aşa, vrem să avem succes în ceea ce facem. Doar că se întâmplă să uităm uneori că, pentru a avea succes, de multe ori eşuăm. Când se întâmplă să ai succes din prima, de obicei se spune că ai avut noroc chior – e posibil. De cele mai multe ori, însă, până să avem succes, drumul nostru este pavat cu numeroase eşecuri.
Cel mai simplu exemplu este acela al copilului care învaţă să meargă – de câte căderi este nevoie până când bebe ajunge să-şi poată ţine echilibrul pe două picioare? Uitaţi-vă la un astfel de copil: ce face el după ce cade? Se ridică, face noi paşi, cade iar, se ridică iar, perseverează până când ajunge să meargă pe propriile picioruşe. De aceeaşi „perseverenţă” naturală, parcă, dau dovadă copiii mici când fac diverse „lucruri” care pe adulţi îi enervează: de exemplu, când „scapă” jucăria, tu i-o dai, el iar o scapă, tu iar i-o dai şi tot aşa, într-un joc fără sfârşit, însă tot ce face el este să-şi exerseze un comportament care-i va asigura existenţa normală că viitor adult.
Haideţi, acum, să privim copiii mai mari, adolescenţii, adulţii care eşuează…. Mulţi abandonează după câteva încercări, iar aceste abandonuri sunt însoţite de gânduri şi emoţii disfuncţionale, de multe ori, pentru că nu mai mobilizează individul pentru a încerca din nou şi de a-şi atinge obiectivele propuse. Toate acestea atrag după sine abandonarea ideii de a încerca ceva nou (mai ales dacă acest comportament este învăţat în copilărie), altceva, şi, implicit, lipsa motivaţiei. Dacă perseverenţa pare să fie înscrisă în codul nostru genetic, ce se întâmplă până la vârsta preadolescenței şi apoi după, de cenouă, adulţilor, ne este frică să mai încercăm să facem lucruri inedite, să avem iniţiative creative în viaţa noastră? Pentru că frica este cea mai nocivă dintre emoţii, frica de eşec, frica de a eşua nu ne vor ajuta să progresăm.
Ilka Chase, actriţă şi romancieră, spunea: „Singurele persoane care nu dau greş niciodată sunt cele care nu încearcă niciodată.” Cu alte cuvinte, în loc să nu faci nimic, mai bine fă orice. Să trăieşti înseamnă să experimentezi, iar experimentele uneori reuşesc, alteori nu reuşesc, sau nu reuşesc de la prima încercare. Modul în care reacţionăm la eşec este o componentă a ceea ce psihologii numesc „inteligenţă emoţională”. Psihologul C. J. Simister („Jocuri pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale şi creativităţii la copii”, ed. Polirom, Iaşi, 2011) spune foarte plastic: „Îmi place să mă gândesc la adevăratul succes ca la o scară – urcuşul e o perioadă de eşecuri, pasul înainte este popasul oferit de succes. Dacă vieţile noastre ar fi un succes constant, atunci nu am mai urca.”
Ştiaţi că bucuria, fericirea exuberantă este şi ea disfuncţională? Şi asta pentru că nu ne mai motivează pentru succes (vorba aceea: „s-a culcat pe laurii victoriei”).
Astfel, cum construim copiilor această motivaţie de a merge mai departe, chiar dacă au eşuat? De cât mai devreme posibil, prin exemple personale; este recomandat să învăţăm copiii că „ a greşi e omeneşte” şi că este absolut firesc să greşim. Chiar începând cu vârsta de 3 ani putem începe să formăm această componentă a competenţei sociale (implicată în inteligenţa emoţională), învăţându-i pe copii că „orice greşeală recunoscută este pe jumătate iertată” (activitate preluată din Catrinel Ştefan, Kallay Eva „Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la copii – ghid practic pentru părinţi, ed. ASCR). De exemplu, am vărsat un pahar cu apă pe covorul din cameră. Ce fac? Ascund acest lucru, poate mama nu va observa, dau vina pe frăţior/surioară sau pe căţel, sau recunoasc că eu am vărsat apa pe covor? Acest exerciţiu poate fi realizat şi cu ajutorul păpuşilor de pluș. Ajutaţi copilul să rezolve această problemă, oferindu-i soluția corespunzătoare. Lăsaţi copilul să găsească el însuşi soluţii şi încurajaţi-l pentru soluţiile găsite. De asemenea, lăudaţi-l pentru faptul că şi-a recunoscut greşeala, atunci când a făcut-o! Fiţi un exemplu: ori de câte ori greşiţi (faţă de el, faţă de partener, faţă de un prieten, coleg), cereţi-vă scuze, recunoaşteţi că aţi greşit şi oferiţi soluţii alternative. Copilul învaţă cel mai uşor văzând la dumneavoastră, ca părinte.
Când copilul este ceva mai mare, vorbiţi cu el despre ce a fost bine şi, uneori, despre ceea ce nu a fost bine la şcoală, la joacă, la fotbal, engleză sau alte activităţi la care el a participat. Încurajaţi ceea ce a funcţionat bine şi discutaţi despre ceea ce nu a funcţionat aşa cum şi-ar fi dorit el. Ajutaţi copilul să privească dintr-o altă perspectivă ceea ce nu a mers bine. De exemplu, aţi putea să-l rugaţi să spună ce l-ar sfătui el să facă în aceeaşi situaţie pe cel mai bun prieten al său. Sau: dacă ar fi el însuşi un spectator în sala de teatru în care se joacă o situaţie similară cu cea în care ceva nu a funcţionat în cazul lui, ce ar vedea? Sau dacă ar fi regizorul acelei piese, ce ar schimba el pentru ca următoarea dată lucrurile să funcţioneze aşa cum şi-ar fi dorit el? De asemenea, oferiţi-i exemple personale. Spuneţi-i ce aţi învăţat dumneavoastră dintr-o anumită situaţie, cum aţi fi procedat altfel, ce aţi fi schimbat. Cereţi-i chiar lui o soluţie pentru situaţia cu care v-aţi confruntat dumneavoastră şi încurajaţi-i, lăudaţi-i soluţiile găsite. Încurajaţi ideea că eşecul face parte din viaţă oricărui om, că este un lucru firesc să mai dai greş, însă nu trebuie să ne dăm bătuţi.
Cum învăţăm copiii să facă lucrurile mai bine? Doar greşind şi învăţând din greşeli. Lăsaţi copiii să facă greşeli, pentru că este singurul mod de a progresa. Învăţaţi-i, de asemenea, că orice greşeală are şi o consecinţă! E important să-i lăsaţi pe copiii mici să facă greşeli şi să înveţe din ele. Mai bine să facă mai multe greşeli şi fără consecinţe deosebite când sunt mici (bineînţeles, totul supravegheat – a băga cuie în priză e o greşeală care costa viaţa copilului!), decât să facă o singură greşeală cu consecinţe deosebite când sunt mari. Lăsaţi-i să cadă, să se julească, să alerge, să se murdărească, să mâzgălească… etc. Hiperprotecția poate avea, pe termen lung, aceleaşi consecinţe ca şi indiferența.
Când se întâmplă să apară un eşec, nu dramatizaţi, dar nici nu-l ignoraţi! În psihologie, procesul se numeşte „normalizare”: „s-a întâmplat situaţia X, nu-i nimic, se mai întâmplă uneori. Şi, apoi, doar cei care nu muncesc, nu greşesc. Asta dovedeşte că ai depus mult efort în această situaţie.” Lăsaţi-i o perioadă de gândire şi invitaţi copilul/adolescentul să facă o analiză a ceea ce nu a mers şi cum ar putea să facă altfel. Povestiți-i un exemplu personal (dacă nu-l aveţi, inventaţi-l!).
Învăţaţi-l să accepte critica în mod constructiv şi să-şi dezvolte toleranţă la frustrare (pentru că eşecul reprezintă o frustrare). „Este normal să te simţi trist/supărat/dezamăgit pentru ceea ce s-a întâmplat.” Încurajaţi conştientizarea şi exprimarea emoţiilor pe care copilul le are după eşec. Vorbiţi-i despre propriile emoţii şi despre modul în care le faceţi faţă. Apoi încurajaţi copilul să vorbească despre propriile emoţii. Utile pot fi exerciţiile de respiraţie sau învăţarea tehnicii broscuţei ţestoase.
Este important să greşim, dar la fel de important este să învăţăm din aceste greşeli!
Mirela Tiganas
Psiholog clinician specialist/psihoterapeut
Tel.: 0751291115
www.psymind.ro
mirela.tiganas@gmail.com
