Eşti însărcinată! Uraaa!!! Peste 9 luni îţi vei ţine în braţe mogâldeaţă… e începutul atâtor planuri şi vise! Creşte burtica şi, odată cu ea, şi visele tale; te gândeşti ce hăinuţe să-i cumperi, ce pătuţ i s-ar potrivi şi cum să-i decorezi camera. Nu-ţi mai încapi în piele (la propriu, uneori) de bucurie! „Am tot timpul”, îţi vei putea spune, „până îmi va veni sorocul!”
Într-o bună zi, însă, sau noapte, se poate scurtcircuita totul. Ai contracţii sau ţi s-a rupt apa, iar medicul îţi spune că trebuie să naşti DE URGENŢĂ! „Cum să nasc? Nu am decât …32 de săptămâni (sau mai puţin, sau ceva mai mult)! Ochii ţi se fac mari şi ţi se citesc pe faţă frământările; nu-ţi vine să crezi că ţi s-a întâmplat chiar ţie! Totul mergea atât de bine! Aşa este, însă, uneori, neprevăzutul îţi frânge planurile şi te ia „ca din oală”. Fără să ai timp să te gândeşti, sau să-ţi dai seama ce se întâmplă, eşti deja în sala de operaţii. Cât de mult ai aşteptat să-ţi ţii mogâldeaţă în braţe, să-i spui „Bine-ai venit pe lume, puiul meu!”. Naşti şi totul se petrece într-o clipită… îţi vezi copilul o secundă şi apoi te trezeşti fără el/ea. Toate visele tale, toate planurile tale sunt înlocuite acum cu îngrijorări, lacrimi, gânduri. Oamenii din jurul tău îţi pot spune orice, însă tu rămâi surdă, îţi auzi propria ta minte şi vrei doar să-ţi vezi mogâldeaţa…
Nu ştiu să fie prea multe provocări mai mari pentru o mamă, un părinte decât un copil născut prematur. Incertitudinea e cuvântul „de ordine”, pentru nu ştii cum va fi….bebe poate respira cu maşina, ceea ce ar putea da complicaţii ulterioare, poate avea hemoragie intracraniană….şi multe altele.
Fără doar şi poate, vei găsi putere! Nu ştiu de unde şi nu ştiu nici cum faci asta, dar vei fi puternică! Şi asta nu o spune teoria, ci practica. Printre lacrimi, griji şi nopţi nedormite, dorinţa de a lupta te împinge mai departe.
În funcţie de cât de devreme s-au născut, copiii prematuri au decalaje în dezvoltarea psihomotorie mai mari, sau mai mici. Cu cât prematuritatea este mai avansată, cu atât riscurile sunt mai mari. Indiferent de gradul de prematuritate, copiii au nevoie, în mod primordial, de un singur lucru… IUBIRE… iubire, zâmbet, veselie, atmosfera destinsă în jurul lui. „Love is în the air” spune cântecul, însă eu aş spune „Love MUST BE în the air!”
Te poate preocupa faptul că nu ai creat legăturile cu mogâldeaţa ta. Nu te îngrijora! Legăturile nu sunt un „bun” dat, ci, de obicei, ele se construiesc. Cum să faci asta cât mogâldeaţa e la NICU? Simplu… mergi zilnic, ori de câte ori medicul neonatolog îţi va permite, să-ţi vezi mogâldeaţă. Lasă-ţi lacrimile şi grijile la uşa (le poţi lua la ieşire, sau le poţi lăsa acolo, e alegerea ta) şi vorbeşte-i …vorbeşte-i câte-n luna şi în stele cu o voce calmă …spune-i cât de mult îl/o iubeşti, cât eşti de norocoasă că este în viaţă ta şi a partenerului tău! Spune-i poveşti! Spune-i planurile voastre, ale părinţilor, de viitor! Îi poţi cânta. Îl poţi privi, îi poţi zâmbi. Toate aceste vor crea legăturile pe care ţie îţi este frică că le-ai pierdut. Altfel spus, dificultăţile pe care tu şi mogâldeaţă ta trebuie să le înfruntaţi ÎMPREUNĂ nu fac altceva decât să creeze o legătură extraordinar de puternică. Părinţii copiilor prematuri, de cele mai multe ori, încearcă să compenseze timpul „pierdut” cu copiii lor şi să petreacă cât mai mult timp „de calitate” cu ei (ceva ce părinţii unui copil născut la termen s-ar putea să nu o facă în aceeaşi măsură). Poate că nu e evident acum, însă te vei convinge că aşa ai creat începuturile unei legături trainice părinte-copil.
E posibil să-ţi poţi ţine copilul în braţe pentru câteva secunde. Fă din asta o SĂRBĂTOARE, pentru că este, într-adevăr, o sărbătoare!
Comportă-te cu copilul tău că şi cum ar fi un copil născut la termen, adică să ai aceeaşi atitudine faţă de el că şi cum este născut la termen!
Poţi plânge cât vrei, dar când intri în sala de NICU, aplică „tehnică urechilor trase”, adică tragi de urechi în sus (cu ajutorul muşchilor fetei, nu cu mâinile) cât poţi tu de tare şi zâmbetul va apărea că prin magie. Ţine minte că emoţiile sunt contagioase, iar tu transmiţi starea ta copilului, şi, tot ce vrei, e că el să se facă „bine” cât mai repede, să puteţi pleca acasă. Tu ai un rol extrem de important, şi tot tu eşti cea care trebuie să-i insufle putere copilului tău şi trebuie să-l încurajeze.
Te poate ajuta gândirea realistă. Gândurile sumbre dau naştere emoţiilor disfuncţionale, iar acestea nu te vor ajuta să-ţi atingi scopul. Poţi apela la psihologul clinicii pentru a potoli furtuna ce s-a pornit în ţine. Dacă nu există unul, poţi apela la un psihoterapeut în practică privată. Nu trebuie să duci totul singură!
Important este şi sprijinul familiei, al partenerului tău de viaţă, astfel că vorbeşte cu el şi spune-i tot ce simţi, implică-l, mergeţi împreună şi vorbiţi mogâldeţei, cântaţi-i împreună, sau puteţi să faceţi asta separat. Tatăl are acelaşi rol ca şi tine, astfel că e important să meargă şi el ori de câte ori acest lucru e posibil, să-i cânte copilului, să-i spună poveşti, să-i spună …orice ( ţin minte un tată care povestea că, în lipsa de inspiraţie, i-a povestit fetiţei lui intubată planul de business al companiei la care lucra).
Mai poţi apela la un grup de suport în care să împărtăşeşti experienţă ta cu alte mămici care au trecut prin aceeaşi situaţie.
Ştiu că nu e deloc uşor, însă mai ştiu (iar teoria şi practica psihologică probează acest lucru) că toţi găsim puterea să luptăm pentru ceea ce iubim!
